Categorii sau „forme ale sensibilității” (chestiuni în atenție: spațiul și timpul ca forme ale sensibilității, înțelegerea lor ca și categorii, accepțiuni vechi și noi ale acestora, modalități noi de înțelegere și de reprezentare a lor – în plan estetic, științific și tehnic, religios, cotidian etc.) Filosofia spațiului și timpului este ramura filosofiei ce se ocupă cu problemele legate de ontologie, epistemologie, și caracterul spațiului și timpului, acestea fiind forme pure, intuiții pure ale sensibilității. În timp ce astfel de idei au fost în centrul filosofiei de la începuturile sale, filosofia spațiului și a timpului a fost atât o sursă de inspirație pentru un aspect central al filosofiei analitice timpurii. Subiectul se concentrează pe o serie de probleme de bază, dar nu limitat la, indiferent dacă spațiul și timpul sunt sau nu independente în minte și dacă acestea se manifestă independent una de cealaltă. KRONOS (sau Cronos), a fost Titan, zeul timpului și al vârstelor, în special în cazul în care timpul era considerat ca fiind distructiv și devorator. El a domnit în cosmos în perioada așa-numitei epoci de aur. În frica de o profeție, Kronos a înghițit fiecare dintre copiii săi. Rhea, soția lui, a reușit să-l salveze pe cel mai mic, Zeus, prin ascunderea lui departe pe insula Creta. Principala divergență a apărut între exponenții teoriilor absolute și cei ai teoriilor relaționale. Absolutismul aprofundează metafora newtoniană a recipientului și conștientizează spațiul și timpul ca făcând parte din lumea reală, unde întreaga înșiruire de evenimente naturale din lume are o poziție bine definită. Lucrurile pot fi și realmente în repaus sau în mișcare, starea lor nefiind definită doar de relațiile lor cu alte obiecte schimbătoare. Prima poziție radical relaționistă a fost exprimată de Leibniz (1646-1716): metafizica sa nu admite spațiul absolut, pentru că realitatea – fiind formată din entități spirituale fără întindere.

O poziție realistă tradițională, în ontologie, este aceea că timpul și spațiul au existență în afara minții umane. Idealiiștii neagă sau se îndoiesc de existența unor obiecte independente de minte. Anumiți anti-realiști, a căror poziție ontologică este că obiectele din afara minții nu există, se îndoiesc, cu toate acestea, de existența independentă a timpului și spațiului. De asemenea, Kant (1724-1804) oferă o interpretare a experienței noastre ca fiind experiența unei lumi spațial întinse, este un act al minții: lucrurile în sine nu au proprietăți spațiale. Nu cred că cineva a gândit mai bine decât Kant despre spațiu și timp. Desigur că putem pune în discuție diverse amendamente pentru a putea accentua teoria lui Kant. Scopul primordial al acestui este de a aduce unele clarități viziunilor lui Kant, situându-le istoric și filozofic în mediul unor dezbateri centrale cu privire la spațiu și timp, în perioada modernă timpurie, în special în cel mai bogat secol dintre prima ediție a „Principiului” lui Newton din 1687 și publicarea celei de-a doua ediții a „Criticii rațiunii pure”, în 1787. Dar dificultatea de a înțelege opiniile lui Kant oferă interpreților un motiv de a plasa un mare accent pe context. Voi evidenția mai ales reacțiile lui Kant față de cei mai importanți predecesori ai săi din acest domeniu, Leibniz și Newton. Urmând tradiția, și într-o anumită măsură ale lui Kant, accentul va fi pus, de asemenea, pe spațiu și pe reprezentarea noastră de spațiu, deși uneori sunt indicate puncte de vedere paralele privind timpul. Blaga recunoaște și folosește conceptul filozofic în care timpul și spațiul sunt forme anterioare experienței și independente de aceasta, atât ale categoriilor conștientului cât și ale celor abisale. „Se pare că inconștientul, fie el individual sau colectiv, își construiește un orizont, o perspectivă sub presiunea esenței sale native.”

Un orizont de o anumită structură este proiectat în mediul în care inconștientul trebuie să se realizeze. Într-un astfel de orizont, inconștientul își găsește o primă concretizare a posibilităților sale latente, o perspectivă, care înseamnă o desfășurare firească a sa, și fără de care el nu poate trăi. La baza așa-numitului sentiment spațial specific al unei culturi sau al unui complex de creații spirituale, individuale ori colective, stă, după părerea noastră, un orizont sau o perspectivă, pe care și-o creează inconștientul uman, ca un prim cadru necesar existenței sale... Orizontul spațial inconștient, menhir care rezistă tuturor intemperiilor. Orizontul inconștient, cu darul de a străbate până în creațiile spirituale de fiecare moment ale acestui suflet, este de o eficiență neegalabilă de nici o materialitate... Inconștientul nostru își are un orizont propriu, care este, sau poate fi cu totul altfel decât sunt orizonturile spațiale... ale sensibilității conștiente.... Orizonturile inconștiente... fac parte din ființa și substanța vieții noastre." (Lucian Blaga, Op. cit., p. 63, 69, 70) Categoriile abisale, categoriile inconștientului, sunt categoriile cunoașterii înțelegătoare, categorii care au și ele o funcție a priori așa cum au formele sensibilității, spațiul și timpul. Platon, în Timaios, identifică timpul cu perioada de mișcare a corpurilor cerești și spațiul este dimensiunea în care lucrurile ajung să fie. Aristotel, în cartea a IV-a din Physica, a definit timpul ca un număr al schimbării respectând trecutul și viitorul, și spațiul unui obiect ca limita profundă, fixă a ceea ce ne înconjoară. Putem de asemenea să aducem în discuție și noțiunea de istorie a spațiului rezultată din încrucișarea cu timpul. Relaționiștii mai puțin intransigenți încearcă să păstreze realitatea spațiului (sau a timpului), interpretând propozițiile despre ele ca nefiind decât aserțiuni despre relații dintre obișnuitele lucruri materiale: recipientul nu este logic distinct de lucrurile pe care se spune că le conține. Obstacolul evident este aici acela că relațiile în cauză sunt sui generis – spațiale și temporale – încât nu este clar ce se câștigă gândind așa. Unul dintre punctele de mare interes în această dispută este problema kantiană a corpurilor omomorfe incongruente: dacă ne imaginăm un univers care cuprinde o mână și nimic altceva, aceasta va fi în mod necesar o mână stângă, fie o mână dreaptă (ele neputând fi suprapuse una peste alta), chiar dacă toate relațiile dintre lucruri, de exemplu dintre podul palmei și arătător, ar fi în ambele cazuri aceleași. Din punct de vedere geometric, spațiul a devenit problematic atunci când s-a observat că spațiul matematic putea fi considerat nu de natura cutiei infinite și de geometria euclidiană, ci finit și sferic sau, de exemplu, toroidal.