Categorii sau „forme ale sensibilității” (chestiuni în atenÈ›ie: spaÈ›iul È™i timpul ca forme ale sensibilității, înÈ›elegerea lor ca È™i categorii, accepÈ›iuni vechi È™i noi ale acestora, modalități noi de înÈ›elegere È™i de reprezentare a lor – în plan estetic, È™tiinÈ›ific È™i tehnic, religios, cotidian etc.) Filosofia spaÈ›iului È™i timpului este ramura filosofiei ce se ocupă cu problemele legate de ontologie, epistemologie, È™i caracterul spaÈ›iului È™i timpului, acestea fiind forme pure, intuiÈ›ii pure ale sensibilității. În timp ce astfel de idei au fost în centrul filosofiei de la începuturile sale, filosofia spaÈ›iului È™i a timpului a fost atât o sursă de inspiraÈ›ie pentru un aspect central al filosofiei analitice timpurii. Subiectul se concentrează pe o serie de probleme de bază, dar nu limitat la, indiferent dacă spaÈ›iul È™i timpul sunt sau nu independente în minte È™i dacă acestea se manifestă independent una de cealaltă. KRONOS (sau Cronos), a fost Titan, zeul timpului È™i al vârstelor, în special în cazul în care timpul era considerat ca fiind distructiv È™i devorator. El a domnit în cosmos în perioada aÈ™a-numitei epoci de aur. În frica de o profeÈ›ie, Kronos a înghiÈ›it fiecare dintre copiii săi. Rhea, soÈ›ia lui, a reuÈ™it să-l salveze pe cel mai mic, Zeus, prin ascunderea lui departe pe insula Creta. Principala divergență a apărut între exponenÈ›ii teoriilor absolute È™i cei ai teoriilor relaÈ›ionale. Absolutismul aprofundează metafora newtoniană a recipientului È™i conÈ™tientizează spaÈ›iul È™i timpul ca făcând parte din lumea reală, unde întreaga înÈ™iruire de evenimente naturale din lume are o poziÈ›ie bine definită. Lucrurile pot fi È™i realmente în repaus sau în miÈ™care, starea lor nefiind definită doar de relaÈ›iile lor cu alte obiecte schimbătoare. Prima poziÈ›ie radical relaÈ›ionistă a fost exprimată de Leibniz (1646-1716): metafizica sa nu admite spaÈ›iul absolut, pentru că realitatea – fiind formată din entități spirituale fără întindere.
O poziÈ›ie realistă tradiÈ›ională, în ontologie, este aceea că timpul È™i spaÈ›iul au existență în afara minÈ›ii umane. IdealiiÈ™tii neagă sau se îndoiesc de existenÈ›a unor obiecte independente de minte. AnumiÈ›i anti-realiÈ™ti, a căror poziÈ›ie ontologică este că obiectele din afara minÈ›ii nu există, se îndoiesc, cu toate acestea, de existenÈ›a independentă a timpului È™i spaÈ›iului. De asemenea, Kant (1724-1804) oferă o interpretare a experienÈ›ei noastre ca fiind experienÈ›a unei lumi spaÈ›ial întinse, este un act al minÈ›ii: lucrurile în sine nu au proprietăți spaÈ›iale. Nu cred că cineva a gândit mai bine decât Kant despre spaÈ›iu È™i timp. Desigur că putem pune în discuÈ›ie diverse amendamente pentru a putea accentua teoria lui Kant. Scopul primordial al acestui este de a aduce unele clarități viziunilor lui Kant, situându-le istoric È™i filozofic în mediul unor dezbateri centrale cu privire la spaÈ›iu È™i timp, în perioada modernă timpurie, în special în cel mai bogat secol dintre prima ediÈ›ie a „Principiului” lui Newton din 1687 È™i publicarea celei de-a doua ediÈ›ii a „Criticii raÈ›iunii pure”, în 1787. Dar dificultatea de a înÈ›elege opiniile lui Kant oferă interpreÈ›ilor un motiv de a plasa un mare accent pe context. Voi evidenÈ›ia mai ales reacÈ›iile lui Kant față de cei mai importanÈ›i predecesori ai săi din acest domeniu, Leibniz È™i Newton. Urmând tradiÈ›ia, È™i într-o anumită măsură ale lui Kant, accentul va fi pus, de asemenea, pe spaÈ›iu È™i pe reprezentarea noastră de spaÈ›iu, deÈ™i uneori sunt indicate puncte de vedere paralele privind timpul. Blaga recunoaÈ™te È™i foloseÈ™te conceptul filozofic în care timpul È™i spaÈ›iul sunt forme anterioare experienÈ›ei È™i independente de aceasta, atât ale categoriilor conÈ™tientului cât È™i ale celor abisale. „Se pare că inconÈ™tientul, fie el individual sau colectiv, îÈ™i construieÈ™te un orizont, o perspectivă sub presiunea esenÈ›ei sale native.”
Un orizont de o anumită structură este proiectat în mediul în care inconÈ™tientul trebuie să se realizeze. Într-un astfel de orizont, inconÈ™tientul îÈ™i găseÈ™te o primă concretizare a posibilităților sale latente, o perspectivă, care înseamnă o desfășurare firească a sa, È™i fără de care el nu poate trăi. La baza aÈ™a-numitului sentiment spaÈ›ial specific al unei culturi sau al unui complex de creaÈ›ii spirituale, individuale ori colective, stă, după părerea noastră, un orizont sau o perspectivă, pe care È™i-o creează inconÈ™tientul uman, ca un prim cadru necesar existenÈ›ei sale... Orizontul spaÈ›ial inconÈ™tient, menhir care rezistă tuturor intemperiilor. Orizontul inconÈ™tient, cu darul de a străbate până în creaÈ›iile spirituale de fiecare moment ale acestui suflet, este de o eficiență neegalabilă de nici o materialitate... InconÈ™tientul nostru îÈ™i are un orizont propriu, care este, sau poate fi cu totul altfel decât sunt orizonturile spaÈ›iale... ale sensibilității conÈ™tiente.... Orizonturile inconÈ™tiente... fac parte din fiinÈ›a È™i substanÈ›a vieÈ›ii noastre." (Lucian Blaga, Op. cit., p. 63, 69, 70) Categoriile abisale, categoriile inconÈ™tientului, sunt categoriile cunoaÈ™terii înÈ›elegătoare, categorii care au È™i ele o funcÈ›ie a priori aÈ™a cum au formele sensibilității, spaÈ›iul È™i timpul. Platon, în Timaios, identifică timpul cu perioada de miÈ™care a corpurilor cereÈ™ti È™i spaÈ›iul este dimensiunea în care lucrurile ajung să fie. Aristotel, în cartea a IV-a din Physica, a definit timpul ca un număr al schimbării respectând trecutul È™i viitorul, È™i spaÈ›iul unui obiect ca limita profundă, fixă a ceea ce ne înconjoară. Putem de asemenea să aducem în discuÈ›ie È™i noÈ›iunea de istorie a spaÈ›iului rezultată din încruciÈ™area cu timpul. RelaÈ›ioniÈ™tii mai puÈ›in intransigenÈ›i încearcă să păstreze realitatea spaÈ›iului (sau a timpului), interpretând propoziÈ›iile despre ele ca nefiind decât aserÈ›iuni despre relaÈ›ii dintre obiÈ™nuitele lucruri materiale: recipientul nu este logic distinct de lucrurile pe care se spune că le conÈ›ine. Obstacolul evident este aici acela că relaÈ›iile în cauză sunt sui generis – spaÈ›iale È™i temporale – încât nu este clar ce se câÈ™tigă gândind aÈ™a. Unul dintre punctele de mare interes în această dispută este problema kantiană a corpurilor omomorfe incongruente: dacă ne imaginăm un univers care cuprinde o mână È™i nimic altceva, aceasta va fi în mod necesar o mână stângă, fie o mână dreaptă (ele neputând fi suprapuse una peste alta), chiar dacă toate relaÈ›iile dintre lucruri, de exemplu dintre podul palmei È™i arătător, ar fi în ambele cazuri aceleaÈ™i. Din punct de vedere geometric, spaÈ›iul a devenit problematic atunci când s-a observat că spaÈ›iul matematic putea fi considerat nu de natura cutiei infinite È™i de geometria euclidiană, ci finit È™i sferic sau, de exemplu, toroidal.